„Dacă simt publicul, atunci îmi pot intra în rol” – Interviu cu Vladimir Găitan (GALERIE FOTO)

Vladimir Gaitan 16 februarie 2013_MG_7044

Am ajuns într-un suflet la Teatrul de Comedie de pe Lipscani. Nu am vrut să întârzii şi asta nu pentru că cele 15 minute academice mă împiedicau, ci pentru că ştiam că trăsăturile feţei vor încremeni . Şi nu în prezenţa oricui, nu de orice poveşti. Ci de cele ale unui cameleon al stărilor de spirit, ale maestrului Vladimir Găitan.

L-am regăsit pe marele actor blând. Asemenea unui bunic, ce povesteşte cu grijă povestea vieţii. Eram copleşită de prezenţa actorului, de vorbă, de ton, de atmosferă.

Andreea Gurban: Citeam într-un interviu că cele mai dragi amintiri sunt legate de locurile copilăriei. De ce vă este cel mai dor când vă gândiţi la oraşul natal?

Vladimir Găitan: (zâmbeşte şi oftează) Îmi aduc aminte cu mare drag de Suceava, de locurile Bucovinei mele… Ce vremuri… Astăzi mă duc acolo doar de două ori pe ani: de Crăciun şi de Paşte. Stau acolo la nişte prieteni din copilărie. De Suceava mă leagă totul, de la casa copilăriei şi până la mormintele părinţilor mei unde mă duc să aprind o lumânare şi să mai îngrijesc locul din prejur. De pildă, de Crăciun, vine o fetiţă atât de frumoasă şi când începe să ne colinde, ni se face piealea de găina, încât încep să plâng. E aşa… un sentiment pe care nu îl pot descrie neaparat, dar ori de câte ori îl povestesc, mă cuprinde nostalgia.

Foto: Alexandru Georgescu

A.G.: Cum a fost trecerea de la liceu la facultate? Cât de uşor a fost pentru un tânăr provincial să se obişnuiască cu jungla din capitală?

V.G.: Să ştiţi că nu am avut complex de provinciail nicio secundă, chiar dacă eram sărac atunci când venisem cu mama la 18 ani în Bucureşti. Erau nişte fetişcane care râdeau de mine pe la colţuri sau făceau glume pe seama mea, însă m-am ambiţionat atunci. Să vă spun că datorită regretatului profesor de teatru, Petre Gheorghiu, am intrat primul la Institut şi asă am reuşit să mă impun în rândurile colegilor mei. Atunci mi-am câştigat respectul!

 

A.G.: De ce vă este cel mai mult teamă atunci când jucaţi? De reacţia publicului, de emoţii?

V.G.: Emoţii sunt în primele 15 minute. E o chestiune de interacţiune cu publicul. Dacă eu simt publicul, dacă există chimia aceea specifică, atunci îmi pot intra în rol; numai dacă simt că am câştigat publicul.

 

A.G.: Ştiu că fiica dumneavoastră v-a călcat pe urme în ceea ce priveşte cariera. V-ar fi plăcut ca ambii copii să devină actori?

V.G.: Nu şi să vă şi spun de ce. Fiul meu lucrează în Marea Britanie şi are un salariu de 5000 de lire. Fiica mea care a terminat Institutul are un salariu de 800 RON. Şi atunci cum să se simtă ea dacă în seara asta joacă rol de prinţesă, iar mâine nu are bani de pâine? Mai e ea prinţesă?

Cred că tinerii au astăzi neşansă de a evolua într-un peisaj nu tocmai favorabil.

 

A.G.: Cum vedeţi tinerii actori de astăzi?

V.G.: Cred că totul ţine de şansă, de noroc. Dacă vreţi – „omul potrivit la locul potrivit”. Eu nu aş mai fi fost astăzi cine sunt acum, dacă nu m-ar fi zărit în timpul unui spectacol din anii studenţiei – Lucian Pintilie. Ţin minte – n-aş putea să uit vreodata – ţineam un monolog, eram pe o scenă mică, un decor intim, simplu şi acela a fost impactul. Regizorul m-a văzut, m-a remarcat şi dupa 15 minute am fost chemat şi mi s-a spus că am rolul principal din piesa pe care o regiza atunci. A fost un şoc! Putea fi oricine altcineva în locul meu, de asta nici nu îmi venea să cred.

Dar tot de maestrul Pintilie a fost remarcat şi colegul meu, George Mihăiţă (râde). Am crescut împreună aproape!

 

A.G.: Cum ar descrie maestrul Vladimir Găitan teatrul românesc în trei cuvinte?
V.G.: În plină regăsire!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *